Back to Top

Recenzie: Cerul e Pretutindeni de Jandy Nelson




Titlu original: The Sky is Everywhere
Gen: Contemporan, Romantism, Dramă, Young Adult, Ficțiune Realistă
Format: broșat cu clapete
Număr de pagini: 288
Format: 13,7 x 20,3 cm
Traducător: Cristina Jinga
CITEȘTE un fragment
Apărută în 2015 la editura Epica
Goodreads

Sinopsis:
O lectură perfectă pentru fanii romanelor lui John Green, David Levithan și Rainbow Rowell.

Ar fi trebuit să mor de atâta suferință, nu să mă îndrăgostesc…
Lennie este o tânără de 17 ani, cântă la clarinet și iubește foarte mult cărțile. Își duce viața, liniștită și mulțumită, în umbra expansivei sale surori mai mari, Bailey. Însă, când Bailey moare subit, Lennie e catapultată in mijlocul scenei propriei sale vieți – și, în pofida experienței sale nule în privința băieților, se trezește dintr-odată oscilând între doi. Toby este fostul iubit al lui Bailey; durerea pierderii din sufletul lui o oglindește perfect pe cea a lui Lennie. Joe este sosit recent în orașul lor, tocmai din Paris, și este posesor al unui zâmbet atât de magic precum talentul lui, fiind un foarte bun interpret la chitară clasică. Pentru Lennie, unul e soarele, iar celălalt luna. Unul încearcă să o scoată din suferința cruntă, iar celălalt o consolează în aceasta. Dar când cei doi se intersectează, universul lui Lennie e pe cale să explodeze…

Rating: 3.5/5

Au fost odată două surori care nu se temeau de întuneric pentru că întunericul era plin de vocea celeilalte din partea cealaltă a camerei, pentru că și atunci când noaptea era neagră fără stele ele veneau împreună de la râu întrecându-se care rezista cel mai mult până să-și aprinda lanterna, nu se temeau pentru că uneori, în toiul nopții stăteau întinse pe spate în mijlocul potecii și se uitau la cer până când stelele veneau înapoi și când veneau, își întindeau brațele ca să le atingă și le atingeau. (p.152)

Cerul e pretutindeni de Jandy Nelson este o carte care surprinde într-un mod interesant drama prin care trece Lennie, o tânără a cărei surori moare în urma unui incident. Subiectul pe care autoarea l-a abordat a fost unul bun și bine gândit însă acesta nu a fost îndeajuns pentru a mă face să iubesc toate personajele.

Tragedia prin care trece Lennie alături de bunica sa și unchiul Big cu care locuiește, nu este una în care se poate regăsi oricine și, cu siguranță, nu orice persoană ar putea reacționa în modul în care a făcut-o și tânăra. Protagonista mi s-a părut într-adevăr rănită de moartea surorii sale însă ea nu reușește să se aducă pe linia de plutire, să renunțe la tot ceea ce ține de sora sa Bailey.

Ce m-a făcut să nu îmi placă la protagonista a fost probabil faptul că aceasta se implică într-un triunghi amoros, fără a se gândi practic că ceea ce face nu doar că nu este dăunător pentru ea, dar are și impact asupra celor la care ține cu adevărat.



Pe parcursul acțiunii protagonista pare să regreseze, nu să evolueze însă date fiind circumstanțele aș putea să îi înțeleg trăirile într-o oarecare măsură: dorința acesteia de a nu se despărți de sora sa Bailey este una destul de mare dacă ea ajunge să ia niște decizii repetitive destul de proaste.

Mi-a plăcut foarte mult stilul autoarei. Aceasta are un mod aproape liric de a așterne cuvintele pe pagini. Cred că a fost un aspect foarte important prin care Nelson a reușit să mă apropie mai mult de această carte.

Foarte faine au fost insert-urile de pe alocuri, paginile rătăcite, bilețelele care apar pe la începutul capitolelor. Acestea ne ajută să aflăm mai multe despre relația dintre Lennie și Bailey, fiindu-ne prezentate mici dialoguri ale celor două surori.

Pe cât de ciudată este familia lui Lennie, mi-a plăcut foarte mult de bunica sa, atmosfera din casa unde acestea locuiesc alături de unchiul Big fiind parcă una puțin magică pe alocuri. Ne putem gândi întotdeauna că nu suntem singuri atunci când avem greutăți, că nu suntem singurele persoane care trec prin anumite momente dificile, ajutându-ne astfel să depășim impedimentele pe care le întâlnim.

Această carte ne demonstrează că viața ne poate oferi numeroase greutăți însă, pentru a putea trece mai ușor pentru acestea, trebuie să ne apropiem de cei dragi și să ne confesăm lor pentru a ne împărtăși gândurile și durerea.




Citate:
"Când Bailey l-a văzut prima oară, ea și cu mine eram pe-afară, citind pe drum (toți citim pe drum; cei câțiva care locuiesc pe strada noastră știu că asta e apucătură de familie și merg ca melcul cu mașinile lor către case, pentru eventualitatea în care vreunul dintre noi se plimbă și e absorbit din cale-afară de lectură)." (p.21)

"— Cum poate lumea să continue să strălucească astfel? spun eu, în timp ce mă întind sub un cer îmbătat de stele.
Toby nu răspunde, doar clatină din cap și se întinde lângă mine, destul de aproape cât să-și pună brațul în jurul meu și destul de aproape cât să-mi pun capul pe pieptul lui, dacă ar face-o. Dar nici el, nici eu n-o facem." (p.89)

"— Păi, nu știu. Mă simt atât de altfel.
Iau o pietricică și o arunc în întuneric. Mă gândesc la cum lucrurile obișnuiau să fie predictibile, cuminți. Cum eu obișnuiam să fiu aceeași. Mă gândesc că nu există noțiunea de inevitabil, că n-a existat niciodată, numai că n-o știam pe atunci." (p.137-138)

"— Oh, Doamne, șoptește el, și-și așază o mână pe ceafa mea, apropiindu-mi buzele de ale lui. Hai să lăsăm lumea întreagă să explodeze naibii de data asta.
Și așa facem." (p.140)

"Poteca urcă într-un loc unde sequoia bătrâni se înalță drept până la cer și transformă pădurea în catedrala lor tainică. Vântul s-a oprit, iar pădurea a devenit nepământean de nemișcată si de liniștită. Frunzele tremură de jur împrejurul nostru, ca niște mici petice de lumină." (p.170)

"Primul lucru pe care-l observ este cerul, atât de intens albastru și cu nori din aceia strălucitori de albi, încât te cuprinde fericirea că ai ochi. Nimic nu poate merge rău sub acest cer, îmi spun eu, în timp ce străbat pajiștea, încercând să nu mă clatin în sandalele mele cu platforme." (p.214)

 
Copyright © 2012-2017 Secretele Cărților
Real Time Analytics